Gabriel Liiceanu si-a reinnoit recent apelul catre lichele lansat la inceputul anilor ‘90… Lichelele care inca populeaza scena publica sunt peste tot, sunt o categoie in sine, reprezinta caricatura unei Romanii aflata inca in tranzitie… Lichelele ne inconjoara si, ceea ce este mai grav, ne conduc. Ne dau sfaturi, iau decizii in numele nostru, coopereaza si dezbat. Da, adevarul este ca avem lichele. Licheaua este insa o categorie aparte… Ranjeste si-si transforma capitalul de imagine acumulat de-a lungul a 19 ani in capital politic. Aflati la Portile Orientului, este normal sa avem lichele… Insa Dl. Liiceanu nu sesizeaza un lucru extem de important: anume ca lichelismul a ajuns sa defineasca un intreg popor! Sigur ca in vremuri tulburi avem nevoie de repere morale… Da. Sigur ca in vremuri tulburi ne vedem nevoiti sa ne uitam adesea la nedreptatile din jur… Da. Insa incetul cu incetul, am ajuns sa ne identificam cu licheaua! Semnul de egalitate dintre noi si lichea este iminent. Semnul de egalitate intre Gabriel Liiceanu si lichea este necesar! Uitandu-ne la vecinul de bloc, la vanzatoaea de la magazin, la cumparatorul snob de la Carturesti, la Presedintele care apare zilnic la teve, vedem personalizarea lichelei. Pentru ca traim intr-o lume competitiva, pentru ca nu ne definim identitar, am adoptat o forma simpla de manifestare: inversunarea! Si aceasta este forma suprema a lichelismului… Pe bloguri, in mass-media, la coada la plata taxelor, in cabina de vot, in restaurantul de la Unirii, dincolo de gard, peste tot… Adevarul e ca Gabriel Liiceanu reprezinta romanul supem, adica licheaua suprema… Oportunist pana in maduva oaselor, bufon la curtea regelui si intelectual de frunte, Liiceanu reuseste din nou sa revina in centrul atentiei… Cum? Prin cunoscuta ipocrizie si prin tradare… Pozand in salvator al Patriei morale, Liiceanu dezavueaza Personajul prin excelenta care joaca zi de zi pe scena aflata intre Dunare, Carpati si Marea Neagra… Numai ca el isi asuma si rolul de martir, acela de a “incasa” toate loviturile dusmanilor sai… Dupa campania pentru Referendum (de acum 1 an) a stat ascuns, asemeni lichelei descrise in articolul cu pricina. A lasat timpul sa se scurga, doar pentru a profita de momentul favorabil lansarii noului apel: campania electorala! Ca un bufon regal ce este, a reusit sa atraga atentia asupra sa. Pentru 2 minute insa. Deoarece mecanismul lichelismului si-a continuat procesul: acela de a toca evenimentele ca pe ceva insignifiant, ignorabil… Evenimente care nu au valoare istorica, ci doar temporala, evenimente care nu fac decat sa alimenteze licheaua, sa ii confere confort, sa o creioneze si mai bine… E treaba noastra sa-i ghicim mecanismul invers!
7 comentarii
mai 20, 2008 la 3:28 pm
Exceptional artiscol, chiar exceptional! felicitarile mele. Putini au curajul tau si capacitatea de a decela in acest noian de nuante adevarata culoare a realitatii, iar analiza pe care o faci tu lichelei este net superioara celei pe care o face Liiceanu, care, asa cum sesizezi tu cu o mare finete, se si identifica, se contopeste, cu aceasta!
mai 20, 2008 la 4:47 pm
Multumesc, Maria Barbu!
mai 21, 2008 la 6:42 am
Sa inteleg ca si tu te confunzi cu “licheaua” din moment ce scri: “incetul cu incetul, am ajuns sa ne identificam cu licheaua! Semnul de egalitate dintre noi si lichea este iminent.”?
Ok. Este un “post” politic, partizan, in care incerci sa faci un talmes-balmes, desfintand orice reper moral, orice atitudine care este contrara “doctrinei’ pe care o imbratisezi!
mai 21, 2008 la 10:53 am
Smecherii cu blog de stanga sunt schizofrenici. Sunt lipsiti total de moral si printzipuri (si de MEMORIE) cand vine vorba de loaze de genul Paunescu, Balasa, Sararu etc. Au in schimb de dat indelungi lectii unor Traian Ungureanu (pentru un articol aparut inainte de 89) si lui Liiceanu (preluind cu bucurie toate tampeniile aparute in Romania si Ziua).
Maria Barbu ar aplauda orice injuratura la adresa lui Liiceanu, don’t worry.
mai 29, 2008 la 7:43 pm
Hmm
, e-adevarat ca in contextul vietii actuale devenim mai toti lichele, in sensul ca, vrei-nu vrei, trebuie sa mai dai si inapoi, sa mai accepti si compromisuri, sa mai arati ocazional si oportunism. Ce e bizar e ca tot de la cei care sunt cel mai putin patati (ca Liiceanu, aici) avem pretentia perfectiunii. In timp ce ploua cu infractori de drept comun aflati la putere sau venerati ca celebritati, ni-i dorim pe cei ramasi totusi cat de cat onesti pusi pe cruce, un fel de Iisus Christosi.
Nu prea am inteles ce vrei sa-ti dovedesti, Vlad. Ca Liiceanu nu-i totusi Maica Tereza? Nu-i (e vreunul oare?). Dar in timp ce unii ca tine dau cu pietre in el, misuna si prospera capusele celelalte, de la care nu mai avem pretentii, nu? ca prea ne-am obisnuit cu ei
mai 30, 2008 la 3:18 pm
excelent articol, de n-ar fi cretin…
iunie 9, 2008 la 1:03 pm
Cristi, ai dreptate