Trezirea

   Sunt un cititor. Recunosc, imediat ce reusesc sa-mi fac loc in program, ma asez pe fotoliu si ma apuc sa citesc. Citesc insa numai ce imi place. Iar mie imi place mult teatrul lui Ibsen si a lui Cehov (ordinea e subiectiva). Citesc si literatura rusa. Si ma regasesc in persoana lui Raskolnikov. Mi s-a spus adesea ca, din aceasta cauza, ca as fi nebun, psihopat si criminal. Aceste aprecieri mi le-au spus cei care nu intelegeau cu adevarat esenta acestui personaj. El imprima lectorului o teama, o angoasa, o ceata existentiala. Din “Crima si pedeapsa” am descoperit ca nu orice crima este condamnabila. Adica, de ce sa condamnam un asasinat? De ce sa ne cramponam de regulile si normele morale ale unei societati aflate in deriva? De ce sa credem cu orbire in niste axoime care ne subjuga? Ar fi cazul sa ne reevaluam sistemul axiologico-ontologic.

   Dar nu vreau sa transform articolul meu intr-o reprezentatie dogmatico-morala. Nu este nici timpul, nici locul. Vreau in schimb sa vorbesc despre Premiul Nobel pentru Literatura, acordat an de an acelor scriitori a caror cariera se afla la apogeu.

   In fiecare an bursa zvonurilor ne ofera pe tava diversi scriitori favoriti la castigarea prestigioasei distinctii. Intalnim nume ca Ernesto Sabato, Mario Vargas Llosa, Norman Mailer, Philip Roth, Ali Ahmad Said („Adonis“), Ryszard Kapuscinski, Salman Rushdie, Margaret Atwood, J. D. Salinger, John Updike sau Bob Dylan. De fiecare data Academia Suedeza ne ofera surprize de proportii, selectand pe acei scriitori de valoare care nu au fost promovati. Bineinteles, nu e cazul scriitorilor turc Orhan Pamuk (2006) sau britanic Harold Pinter (2005). Chiar Elfriede Jelinek nu era atat de necunoscuta atunci cand a primit Premiul. Un caz de exceptie este acela al scriitorului sud-african John Maxwell Coetze care este aproape ignorat in mediul cultural. Scriind despre o tema atat de delicata cum este apartheid-ul, este normal ca si-a atras antipatia unor grupuri si acuzele cum ca ar fi lipsit de valoare. Ceea ce este in totalitate fals. Romanul sau, “Asteptandu-i pe barbari”, editat in romana de Humanitas, este un roman care imbina elemente ale clasicului si modernului intr-un mod ingenios. Cum toti scriitori post-moderni sunt prin excelenta cititori, Coetzee (numele sau este in dialectul afrikaas si se citeste ‘cutzi’ sau ‘coetzi’) esteun Kafka al timpurilor noastre. Vorbind despre o cetate a “albilor”, ce asteapta sa fie atacata de “barbari” (metafora negrilor), scriitorul reuseste sa surprinda drame umane, ale unor fiinte captive in propria ignoranta. A cauta o punte intre doua lumi aflate in conflict este imposibil, dar nicio incercare in acest sens nu are loc. Cine este, in definitiv, poporul “barbar”? Cui ii lipseste puterea de toleranta si respectul pentru compromis ca acceptare a diferentelor intrinseci intre indivizi? Ce inseamna organizarea statala umana intr-un desert al aspiratiilor spre perfectiune, dar in acelasi timp un spatiu al damnarii si disperarii? Disperarea ca mijloc de completare individuala, iar moartea ca procedeu de evadare. Despre spini infipti in carnea unui popor, despre lipsa de intelegere, despre iubire si ura, despre degradare si reconstructie-principalele ingrediente ale unei carti de exceptie.

   Ce as putea spune in final? Ca imi doresc ca Academia Suedeza sa ne ofere in continuare surprize placute? Ca mi-as fi dorit ca Borgess sa primeasca Premiul Nobel? Ca avem nevoie de remuscari ca simboluri ale aprecierii noastre? Nimic din toate acestea nu ar avea sens. Singura cale e aceea a lecturarii si re-lecturarii principalelor capodopere. Sa nu ne avantam in literatura post-moderna, fara a o fi citit pe cea clasica. Avem nevoie sa traversam toate etapele cresterii organice ale fiecarei culturi. Avem nevoie, inainte de toate, de timp. Iar relativizarea acestuia se poate face, deocamdata, doar compensand realitatea aceasta cu o alta mai buna, mai dilematica si mai cruda. Aceea a literaturii de buna calitate!