Trezirea

        Motto: “Numquam sine phantasme intelligit anima” (Wilhelm von Moebecke)

Omul e arhetipal.Într-un univers în care fizicul ºi metafizicul reprezintã douã aspecte ale aceleiaºi realitãþi, în care hazardul e providenþã, în care viaþa e cârmuitã de legi, fiecare fiinþã vie este în mod necesar întruparea arhetipurilor ce stau la baza manifestãrii.

       Orice viaþã e arhetipalã, începând cu omul. Microcosmos, uneori macrocosmos, unind cerul ºi pãmântul, el rezumã întreaga creaþie pe care e menit sã o numeascã; el conþine în sine cele trei regnuri ºi a fost “creat dupã chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu”.

       Fiecare organ, structurã, funcþie sau mecanism nu e decât manifestarea aparentã, pe un anumit plan, a unuia din arhetipurile vitale, fundamentale. A despãrþi manifestarea de arhetipul sãu înseamnã a o condamna sã rãmânã neînteleasã.

       Astfel e descris omul, de mii de ani, în cãrþile sfinte taoiste, în Vede, în Biblie, în Evanghelii, în Coran. Riturile ºi miturile omenirii ilustreazã aceastã concepþie. Va veni o vreme când vom ºti – din nou – cã Tradiþia este o ºtiinþã, este ªTIINÞA.

       Plãcerea domneºte asupra respiraþiei universale în diferitele ei grade de participare la ultima plãcere pe care o cunoaºte Omul intrând în zeificare. Ea e singura ce mai rãmâne dupã epuizarea corpurilor cãrora moartea le puncteazã ultimul spasm.

Orice moarte care nu-l face pe om sã participe la aceastã uniune divinã îl înlãnþuie în legea inexorabilã a repetiþiei banalizante. Din aceastã perspectivã, plãcerea fizicã ºi forma absolutã de bucurie a inimii, este bunã ºi dreaptã în sine, ea fiind imaginea Cerului pe pãmânt. Plãcerea ca formã a pasiunii, reflectare a plãcerii ca formã a raþiunii, este în acelaºi timp un mijloc de a ajunge la cea din urmã.

Omenirea, care, timp de generaþii, a fost impregnatã de moralism, cu sau fãrã voia ei, nu e nicidecum pregãtitã sã trãiascã o astfel de experienþã. Dar trebuie mãcar sã devinã conºtientã de autenticitatea plãcerii. A se lipsi de ea din moralism e la fel de greºit ca a abuza de ea din ignoranþã, ºi se dovedeºte a fi un lucru distrugãtor.

E esenþial sã observãm cã stabilirea contactului cu Eul þine în profunzime de aceeaºi realitate ca ºi aparitia sexualitãþii la acest nivel, ca ºi erosul de pe acest palier. Aºa se explicã faptul cã, în cea mai mare parte a timpului, Omul rãmâne pe de-a-ntregul fixat aici, fie în refulãrile forþei vitale, supusã interdicþiilor, fie în izbucnirile cvasi – divinizãrii sale.

Orice ascezã ce ar echivala cu o constrângere este falsã; orice refuz al ascezei este de asemenea fals. Dobândirea libertãþii nu se produce prin licenþa strãinã oricãrui arhetip, ci prin “justeþe” – imagine a arhetipului.

De opt secole, creºtinismul occidental tinde spre o identificare cu morala. Pentru a justifica “lucrarea cãrnii”, al cãrei sens profund îi scapã, el ºi-a stabilit un scop pe plan moral. Aici îºi aflã sursa o mare parte din falsele probleme, a cãror rezolvare mobilizeazã, atât de inutil, multe energii. A da imaginii o valoare absolutã înseamnã a rãmâne în greºeala banalizãrii.

Pe acelaºi plan, deºi într-o altã ordine de idei, ajungem la o înlãnþuire  asemãnãtoare de repetiþii banale atunci când o tezã ºi antiteza sa dau naºtere unei sinteze ce devine ea însãºi teza unei noi antiteze etc. Suntem prinºi în capcana drumului infernal unde totul e fad ºi plictisitor. Unul din termeni e ridicat la rangul de absolut? Dovada o constituie ideologiile impuse de o religie, de un partid politic etc.

       Cum sã ieºim din acest cerc?

       Cum sã introducem acel al treilea termen, singurul adevãrat care realizeazã unitatea?

       A învinge Sfinxul sau orice paznic al “Porþii Oamenilor”, a trece Marea Roºie ca evreii, a intra în Arca lui Noe, iatã ce ne propun miturile, inspirându-ne din temele cele mai familiare ale culturii noastre.

       Toate se referã la un act ce implicã o depãºire. Acel al treilea termen de cucerit transcende lumea fizico – psihicã, perceperea sa transcende categoriile noastre mentale obiºnuite. El nu poate fi descris decât prin simbol, nu poate fi pus în luminã decât prin mit. A ajunge în inima mesajului este primul demers ce trebuie întreprins pentru a intra în cunoaºterea destinului nostru ºi totodatã calea realizãrii sale.

       Recursul la mit nu este în mod necesar condiþia pentru a trãi trecerea prin aceastã Poartã Îngustã. Atât timp cât omenirea a rãmas în starea de iresponsabilitate a copilãriei, foarte puþini oameni au fost conºtienþi de aceastã trecere. Astãzi, când se lipseºte de propriile cârje – condiþii esenþiale ale propriei existenþe -, când – asemenea lui Oedip – îºi pãrãseºte tatãl adoptiv ºi pleacã în cãutarea secretului naºterii sale, omenirea se prezintã în masã în faþa Porþii. E înecatã de apele unui potop de ignoranþã: cunoºtinþele sale universitare, departe de a o salva, o adâncesc, creînd o lume tehnicã dezumanizatã. O angoasã latentã îi cuprinde pe toþi oamenii care simt închizându-se puþin câte puþin asupra lor fãlcile implacabile ale unui monstru. Cine îi va elibera?

       Un rãspuns original ºi provocator, argumentat printr-o erudiþie derutantã, a oferit Ioan Petru Culianu în cartea sa “Eros ºi magie în Renaºtere”. Culianu ºi-a început cartea în 1969, sub forma unor studii despre Giordano Bruno, Marcilio Ficino ºi platonismul Renaºterii, ºi a sfârºit-o la Groningen, în 1981, în exil. Demostraþia lui Culianu este de o exuberanþã care nu se lasã rezumatã într-un articol de mici proporþii. De aceea voi încerca sã redau în continuare numai scheletul argumentãrii sale.

Prima observaþie este de ordin material. E izbitor faptul cã tehnologia are în  comun cu magia scopurile: comunicarea la distanþã, cãlãtoria interplanetarã, transporturile rapide nu sunt numai realizãrile tehnologiei, ci sunt ºi þelurile oricãrui magician. Magia se deosebeºte de tehnologie prin mijloace. Or, lucrul cel mai interesant este cã noi posedãm azi exact tehnologia care, pe vremuri, nu exista decât în fanteziile magicienilor. Aceastã corelaþie secvenþialã trebuie sã ne atragã atenþia la fel de mult ca ºi legãtura de acelaºi tip dintre numerologia magicã a lui John Dee ºi naºterea fizicii moderne sau faptul cã multe din temele majore ale lui Francis Bacon, care e considerat pãrintele spiritului ºtiinþific modern, pot fi gãsite în manualul unui celebru mag al Renaºterii, Cornelius Agrippa von Nettesheim ºi anume în “De Philosophia occulta”.

A doua observaþie este de naturã explicativã. Culianu citeazã deja cunoscuta  hermeneuticã aplicatã de Max Weber apariþiei capitalismului, potrivit cãreia spiritul capitalist a fost fãcut posibil de ethosul protestant. El recurge însã ºi la un text mai puþin cunoscut, dar la fel de important, aparþinând sociologului american Robert K. Merton, care a aplicat teza lui Weber la naºterea ºtiinþei moderne ºi a ajuns la concluzia cã exista în secolul al XVII-lea o translaþie a “intereselor vocaþionale” ale puritanismului religios în direcþia vocaþiei ºtiinþifice. Altfel spus, puritanismul ºi interesul ºtiinþific formeazã un grup explicativ de acelaºi tip ca ºi legãtura dintre aºteptãrile puse în seama magiei de Cornelius Agrippa ºi aceleaºi aºteptãri, atribuite ºtiintei empirice de Bacon.

       Acum, dacã renunþãm sã mai vedem în Renaºtere simpla resurecþie a filologiei clasice (ºi a unui vocabular de specialitate) ºi înþelegem în schimb cã Renaºterea a fost de fapt renaºterea magiei ºi a ºtiinþelor oculte, atunci vom avea în faþa ochilor toatã întinderea problemei pe care o are de soluþionat Culianu. Într-adevãr, dacã tipul exemplar al Renaºterii nu este, cum se crede, Erasmus, adicã raþionalismul scolastic travestit în hainele raþionalismului filologic, ci Marcilo Ficino, clericul care a fãcut un suprem elogiu erosului ºi magiei erotice, atunci chestiunea este de fapt aceasta: ce a putut elimina brusc de pe scena istoriei tipul uman al Renaºterii, înlocuindu-l în numai douã secole cu tipul raþional – laic, cel care, în golul lãsat de plecarea lui Dumnezeu, a inventat ºtiinþa modernã?

       Rãspunsul lui Ioan Petru Culianu e net: puritanismul, prin cele douã instrumente gemene ale acþiunii sale istorice, Reforma ºi Contrareforma. Ideea sa este cã Renaºterea a reprezentat, în esenþã, roadele pactului dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã pe care Biserica ºi societatea îl fãcuserã în timpurile scolasticii ºi care ºi-a atins deplina libertate creatoare abia în ea. Totodatã, puritanismul, care a fost expresia fundamentalismului religios protestant, a reuºit sã-ºi impunã obiectivele sale ºi catolicimului, astfel cã Reforma ºi Contrareforma au acþionat în acelaºi sens, având ca obiectiv comun denunþarea pactului dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã care a condus la ecloziunea libertãþii de spirit renascentiste. Semnul cel mai tipic al reuºitei acestui pact fusese magia, prin care Culianu, în sensul magilor Renaºterii, înþelege “facultatea ºi ºtiinþa de a manevra imaginile ºi reprezentãrile ca pe ceva existent ºi vizibil”. Erosul este magie naturalã, manifestatã direct, fãrã intervenþia voinþei sau ºtiinþei umane; convers, magia este un eros aplicat, stimulat, provocator de operator. Locul în care magia se desfãºoarã ca în lumea ei proprie este mundus imaginalis, ºi aceasta pentru cã locul în care are loc comunicarea dintre om ºi suprasensibil este lumea imaginaþiei simbolice ºi a viziunilor. Prin urmare, cum magia a fost combãtutã cu ferocitate atât de protestanþi cât ºi de catolici, inamicul numãrul unu al oricãrui creºtinism de dupã secolul al XVI-lea a devenit fantezia umanã. O enormã represiune împotriva imaginarului capabil de viziune conºtientã a fost declanºatã în Europa, prin identificarea magiei care þinea de imaginal cu formele degradate ºi vulgare ale vrãjitoriei. Extirpând prin violenþã vrãjitoria, cele douã reforme creºtine au castrat de fapt, în mod inevitabil, facultatea omului Renaºterii de a crea conºtient viziuni ºi de a dezvolta o gândire coerentã ºi efectivã prin intermediul lor. De la Renaºtere încoace, capacitatea noastrã de a opera direct cu propriile noastre “fantasme” s-a diminuat dramatic, iar raportul dintre conºtient ºi inconºtient s-a modificat substanþial. Astfel cã, deºi omul actual continuã sã semene fizic cu omul Renaºterii, el reprezintã în fond o mutaþie psihologicã a ultimului, în interiorul aceleiaºi specii.

       În ordine istoricã, semnalul represiunii împotriva gândirii imaginale a fost dat de bula “Summis desiderantes affectibus”, prin care papa Inocenþiu al VII-lea declanºeazã în 1484 vânãtoarea vrãjitoarelor. Totuºi, la acea datã, tipul uman al Renaºterii pãrea bine instalat în facultãþile noastre de cunoaºtere, astfel cã s-au gãsit imediat câþiva juriºti influenþi care sã conteste competenþa Bisericii în procesele de vrãjitorie. ªi lucrurile nu au evoluat pânã când spiritul iconoclast al celor care detestau Renaºterea nu a primit un neaºteptat sprijin din partea fundamentalismului protestant. O datã ce ideea revenirii la fundamentele pure ale credinþei a prins, s-a declanºat miºcarea care, prin lupta împotriva vrãjitoriei, viza în fond distrugerea pactului de alianþã dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã. A urmat represiunea feroce din anii 1580 – 1610, însoþitã subreptice de accelerarea creºtinãrii satelor Occidentului (încheiatã, dupã Pierre Chaunu, în secolul al XVII-lea) ºi de modificarea tipului uman dominant pânã atunci în Europa. Atunci, între secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea, cenzura represivã a imaginarului a transformat radical personalitatea umanã: oamenii au pierdut deprinderea de a-ºi utiliza activ imaginaþia ºi de a gândi prin intermediul “calitãþilor”, cãci acestea þineau de magie ºi erau interzise. Pierderea facultãþii de a gândi prin viziuni efective a dus în schimb la retragerea percepþiei exclusiv în domeniul lumii materiale ºi al observaþiei “cantitative”, creînd astfel condiþiile apariþiei ºtiinþei moderne. ªi Culianu conchide: “… spiritul nostru ºtiinþific s-a nãscut ca o muscã apterã care, în marile vârtejuri ale istoriei secolului al XVI-lea, a avut norocul sã treacã neobservatã ºi sã nu fie eliminatã de duritatea selecþiei naturale. Aceasta a lovit atât de puternic ºtiinþele Renaºterii, încât le-a interzis orice ºansã de redresare ulterioarã.”

       În concluzie, putem spune cã, potrivit schemei explicative propuse de I. P. Culianu, omul european a fost pus sub interdicþia propriei sale facultãþi de a genera ºi întrebuinþa viziuni, printr-o violentã cenzurã a imaginarului care, în fond, a ºi produs civilizaþia occidentalã modernã. Ne putem întreba imediat dacã tipul uman modern, produs fatal al Reformei puritane, este ºi produsul ei final? Sunt semne limpezi cã nu. Culianu însuºi, prin senzaþionalele consecinþe pe care le-a dat ideii de dezvoltare binarã a alternaticelor, în cadrul unei ramificaþii sistemice de tip fractal, a sugerat fãrã echivoc cã lumea uscatã ºi pisãloagã a puritanismului se îndreaptã spre ceva nou, care va trebui sã reintegreze exuberanþa imaginalã imaginarului renascentist.