Trezirea

     Da, filmul lui Nae Caranfil. Da, filmul cu Mircea Diaconu.

     Am urmarit cu ceva timp in urma prima data filmul. Mi-a placut la nebunie. Era despre Romania. Era despre Romania balcanica, vazuta cu ochi ironici. L-am revizionat acum si mi s-a parut mai actual decat era atunci.

     Poate ca povestea nu conteaza atat de mult, cat secventele memorabile. Orice profesor de liceu se poate indragosti de o fata mai tanara. Nimic nou. Insa gradul de umilinta la care se poate ajunge pentru o seara de amor… Sentimentul continuu al ratarii. Profesorul e de fapt Romania. Idiotenia ca principiu vital al existentei. Despre cersetorie, despre hotie, despre “mana intinsa” care spune sau nu povesti… Despre meseria de “povestitor”. Despre adevarata fata a lumii noastre, vazuta la picioare, vazuta de jos in sus, schimonosita, retardata chiar, captiva in propria incompetenta. Despre sacrificii, despre bunatate rasplatita cu rautate si inselatorie. Despre lumea adevarata, despre ipocrizie, despre neaveniti, despre parveniti. Despre scuipat, rahat si nota de plata… Nu mai imi gasesc neaparat cuvintele… Ar fi si greu sa privesti asa un film pe bucati.

     Prezinta “Filantropica” ceva nou? Nu. Pentru ca noi traim aici, suntem parte a Totului Romanesc. Nicio surpriza. Insa, traim cu speranta ca intr-un viitor, mai mult sau mai putin apropia, vom reusi sa iesim din mocirla. Iar “Filantropica” este cea care ne spune ca suntem prea afundati, nu avem scapare, salvarea nu vine de nicaieri, suntem condamnati la nemurire. O nemurire trista, o nemurire hidoasa, un cadavru ambulant, un schelet ratacitor intr-o lume a obezilor.