Trezirea

     Probabil ca adevaratul geniu al poporului roman a fost Caragiale. Sigur, a avut precursori, a avut si urmasi demni de toata lauda, dar el e cel care a simtit “fibra” poporului roman. El a inteles ca are de-a face cu un “popor de bascalia”, mistocar din fire, lipsit de moderatie. Vorbesc de un popor sugubat, mereu pus pe gluma, dar pe o gluma inteligenta. “Amicii” lui Caragiale sunt Miticii, tipii balcanici, cam betivani si care-si dau cu parerea in orice. 

     Mitica e locuitorul Balcaniei, un spatiu extrem, unde “caldura mare” se amesteca cu mirosul infect al carciumelor si al trenurilor “c.f.r.”. Mitica e de pe-acilea, e ironic nevoie mare, dar si auto-ironic. A invatat de la bunici ca ironia e mustata romanului. Si tot el stie sa faca pe umilul cand trebuie (vorbesc aici insa de o umilinta perfida, nu de cea christica), stie sa faca pe mortul in papusoi, dar stie si sa se faleasca cu o palarie noua si sa mearga cu bastonul prin Bucuresti, ca marii boieri, fara sa aiba un sfant in buzunar. Dincolo de spiritul “romanului-contructor” din Mesterul Manole, dincolo de “romanul-patetic” din Miorita, la Caragiale avem de-a face cu “romanul-autentic”. Azi, Caragiale ar fi fost sigur jurnalist la Academia Catavencu si, uneori, la Dilema, ar fi ras de toti si s-ar fi integrat perfect in aceeasi lume hazardat de penibila. S-ar fi uitat in dreapta, in stanga si ar fi inteles de ce e poreclit “nenea Iancu”. Pentru ca e invidiat de toti. Sigur, avem scriitori de valoare care au exprimat particele din sufletul romanului. Ii avem pe Eminescu, pe Slavici, pe Rebreanu si altii. Dar Caragiale a dat masca la o parte de pe fata schimonosita a unei societati aflate intr-o infinita tranzitie. Nu sunt un fan al lui Caragiale, dar recitindu-l zilele acestea, am descoerit cu stupoare o proiectie in viitor a lumii de atunci. Am ras, am plans apoi, am trecut de la o stare la alta.

     Numai ca, Mitica al nostru, de astazi, e putin schimbat. Inventandu-se televizorul, a inceput sa fie un asiduu “zapper”. Schimba programele toata ziua, a uitat ca in biblioteca mai zace si cate o carte. Acelasi Mitica se uita la telenovele. Ele ii creaza o lume fantastica, un de se creaza scenarii ale unor povesti imposibile. Imaginea telenovelistica ii da impresia ca ia parte la actiune, la intrigi, tradari si altele. Cu o precizare: sexul lui Mitica nu prea conteaza, el fiind un “animal balcanic”, lipsit de inclinatii de vreun fel.

     O alta caracteristica a personajului nostru e aceea ca e mare “politician”. Se uita la stiri, la obsesivele aceleasi stiri, si-si da cu parearea. Ca “ala” a facut asa, celalalt, altfel… Si povestea continua intr-o veselie continua.

     Sa mai pomenesc de tigari, manele, lautari, bautura si altele? N-ar mai fi cazul, atat timp cat il avem la dispozitie pe Caragiale. Iar “pastilele” lui (in fapt, schitele) sunt excelente pentru romani, atat timp cat nu au rabdarea necesara pentru a citi romane. Informatia servita condensat: asta-i place lu’ Mitica.

     Dincolo de hazul starnit de Caragiale, ramanem cu un gust amar. Asta este Romania pe care ne-o dorim, lipsita de valori, de esente si de intelepciune? Nu ne-am saturat sa radem de noi de atatea sute de ani? Nu avem cumva rasul inghetat, care nu e ras? Suferim de vreo boala? E timpul sa ne vindecam. Iar vindecare vine din asumarea propriilor defecte si transformarea lor in calitati. Voi incheia aici, caci ma cuprinde melancolia, spunand: Romania, priveste-te intr-o oglinda, nu sparta, ci mudara!