Motto: „Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău” – Romani, 14.16
În tradiţia creştinismului timpuriu, termenul „salvare” era asociat exclusiv unei concepţii particulare despre timp. Astfel, aveam de-a face cu o istorie a lumii, încadrată de momentul creaţiei ex nihilo şi balanţa judecăţii ultime. Cu toate acestea, Universul manifesta atunci, ca şi acum, o înclinaţie către dilatare şi contractare. Erau acestea rodul lipsei implicării Divinului în acţiunile „cotidiene”? Era Divinul responsabil doar de momentele prime şi ultime ale unei lumi ce-i aparţinea?
Atunci când a fost asasinat, I. P. Culianu lucra la 4 lucrări de referinţă pentru istorie, pentru a răspunde la întrebările formulate mai sus. I. P. Culianu se afla in posesia unei chei universale – o MATHESIS UNIVERSALIS – pentru înţelegerea unităţii culturii, unităţii dintre filosofie, ştiinţă şi religie. Am avut ocazia, unică în viaţă, de a citi fragmente nepublicate din teoriile culiene privitoare la hazard, Univers, timp şi spaţiu. Voi încerca să prezint totul cât mai succint.
Universul este de fapt o hypersuprafaţă a unei sfere. Astfel, exceptând cele 3 dimensiuni cunoscute nouă, în lume se manifestă încă o infinitate de dimensiuni, legătura cu acestea fiind făcută de sistemul obiectelor ideale, în fapt, al esenţei. Fiind incapabili de a judeca aceste alte dimensiuni, printr-o excelentă ars combinatorica, Inteligenţa Universului a „mascat” porţile către dimensiunile evolutive. În acest fel, suntem captivi într-o lume 3D, suntem eventuali cobai într-un laborator al Universului. Noi nu putem imagina totul, fiind limitaţi de dogmele ştiinţifico – religioase. O rezolvare ar fi aceea de a încadra întreg Universul în lumea noastră minusculă.
Putem defini toate lucrurile de aici, deci şi de „dincolo” ca fiind ramuri ale unui Trunchi Universal al Esenţei, având formă spiralată. Aşa cum ADN-ul uman are aceeaşi formă şi poate suferi modificări, aşa şi Esenţa poate fi camuflată. De – camuflarea ei s-ar putea face doar depăşind cadrele iudeo – creştine şi avansând spre ştiinţele gnostice sau orientale. Iar accederea spre o lume „palpabilă” mai bună s-ar putea face pe baza eliminării unor concepţii despre timp şi spaţiu eronate. Soluţia ar fi relativizarea celor două, şi anume decuplarea lor şi combinarea şi definirea după formule strict abstracte. Vorbim aici despre dualismul formelor elementare. Se pune accent pe dualismul hindus de tip ātmān versus māyā, fiind radical şi dialectic.
Aşadar, fiind captivi între două puncte antitetice, nu putem fi de o parte sau alta, ci putem ajunge la o stare supremă de decuplare suflet – trup, cunoscând elementaritatea transcendentală.
Trecând la creştinism, întâlnim ideea de final al istoriei. Final adus de singura legătură cu Inteligenţa Universului, Hristos, care prescrie un nou început. Fiul nu este doar noul Adam, ci şi al 3-lea Adam, Cel care „iarăşi va să vină”. Această revenire va fi de fapt apropierea excesivă a dimensiunilor antagonice şi într-un final contopirea lor. Astfel, răul nu va fi „înghiţit” de bine şi nici invers. Se va ajunge la situaţia în care se va configura o nouă geometrie, de tip sferic – piramidală. La orizontul oricărei faceri, va apărea garanţia unui supliment de bine – fondul nerestituit al plenitudinii. Accesul către transcendent va fi imediat, prin intuiţii, iar întrevederea va fi modul esenţial de exprimare a alterităţii. Momentul acesta de post – contopire a răului cu binele va defini infinitul ca fiind proxim, fără efort sau suferinţă şi se va revela prin formele contigue ale frumuseţii.
Meritul lui I. P. Culianu în aceste uimitoare descoperiri constă în valorificarea împuternicirii spirituale primite de acesta. Trebuie subliniat faptul ca I. P. Culianu a primit întreaga capacitate de înţelegere şi toată forţa creaţiei, printr-o singură împuternicire de la Sursa Superioară, ceea ce i-a permis să devină iluminat. El a fost înţeleptul de care avea nevoie umanitatea pentru a-şi imagina şi reconfigura lumea post – modernă, pragmatică, nihilistă, ca fiind rezultat al unui ciclu tat twan asi.
