Trezirea

     Am primit recent “noua” carte a Dlui Andrei Plesu, “Despre bucurie in Est si Vest”. Am citit-o pe nerasuflate, cu mai mult sau mai putin entuziasm, in functie de pasaje. In fapt, cartea Dlui Plesu este fosrmata din 4 discursuri tinute de Domnia Sa la diferite conferinte din strainatate. Am ramas uimit de eseul “Despre toleranta”, poate cel mai bun din intreaga carte. Ce este toleranta? Ce este ”political corectnes”? Se asociaza acesti doi termeni? Raspunsuri relative sau nu. Atat timp cat toleranta este o parte a eticii, nu comentam. Dar nu numai atat… Majoritatea eseurilor sunt scrise cu ceva ani in urma, iar temele abordate mi se par actuale (inca) si abordate intr-o maniera cat se poate de profesionista. Desi la prima vedere pare o carte simpluta, pe care o citesti la cafeaua de dimineata, daca te adancesti in lectura, observi ca e o carte dificila, plina de capcane, care urmeaza totusi o structura, cat de cat inchegata. E uimitoare puterea de anticipatie a Dlui Plesu in raport cu realitatea imediata.

     Ce este bucuria pentru noi, esticii, si ce este bucuria pentru ei, vesticii? Pentru noi, imediat dupa ’90, un kilogram de banane facea parte din sfera bucuriei. Pentru ei, era ceva normal. M-am intrebat atuci ce e bucuria pentru ei? Inca incerc sa-mi gasesc raspunsul… Sau poate nu sunt fericiti?

      Iar felul in care Dl Plesu abordeaza tema elitelor dovedeste ca Domnia Sa are o viziune completa asupra a ceea ce reprezinta elitele. Sigur, cele care au facut Revolutia de la 1848, cei care au facut Unirea de mai apoi, au facut parte din elita boiereasca a vremii. Dar, astazi, se mai justifica termenul? Avem intradevar obiectiva care sa reuneasca persoanele cele mai competente din diferite domenii? Si se mai ridica o intrebare: nu cumva domeniile s-au diversificat intr-atat de mult incat “nevoia” de elite nu mai exista? Nu cumva termenul de elita devine unul peiorativ? Astazi, daca spui ca faci parte din elita culturala, esti judecat criticat. Parerea mea este ca avem nevoie de elite, dar de elite competente si numeroase. Nu cred ca e necesar ca elita sa fie formata din 2-3 persoane. In definitiv, aici se pune accentul.

      Un alt eseu din aceeasi carte este despre regimuri totalitare si bagatelizarea lor. Despre cum receptam noi comunismul, nazismul (si altele). Daca propria experienta este necesara pentru a clarifica trecutul. Aici trebuie insa ridicata o chestiune noua: trebuie sa ne asumam comunismul ca popor? Trebuie sa ne auto-condamnam pentru crimele pe care nu neaparat ca le-am facut, ci le-am tolera? Raspunsul la intrebare nu-l avem. Se ofera insa in aceeasi carte o solutie pentru combaterea unor astfel de “maladii”: tabloidizarea lor. Umorul, voluntar sau nu, nu are cum sa certifice un regim. Umorul presupune neseriozitate (nu cu sens peiorativ), deci nebagare in seama. Atunci cand vom avea curajul ca in emisiuni de divertisment, in diverse reviste, sa publicam imagini cu “Ciasca” si sa radem, atunci vom fi invins comunismul si vom fi trecut mai departe. Pana atunci, ramanem ancorati intr-un trecut bolnav. Bolnav rau de tot.

    Nu pot spune mai multe. De ce? Pentru ca nu poti povesti o astfel de carte; in general, eseul nu-l povestesti, ci il traiesti