Trezirea

    Unul dintre reperele mele atunci când vine vorba de România şi de românism este revista „Dilema veche”. Titulatura revistei este de «săptămânal de tranziţie». Nu ştiu dacă tranziţia românească se va termina vreodată, dar mă întreb ce vor face atunci dilematicii? Vor dispărea sau se vor reprofila? În definitiv, este o întrebare retorică.
    În ultimii 3 ani am devenit, încet dar sigur, dependent de „Dilema veche”. Cumpăram în fiecare vineri numărul de la chioşcul de ziare şi îl rumegam, articol cu articol, cuvânt cu cuvânt. Era totul fascinant. Într-o lume în care nu găseam parteneri de discuţie, „Dilema” era prietenul meu, era principala mea sursă de ştiri, modelatoarea de valori. Până într-o zi în care, în ritmul normal al fiului ce se revoltă împotriva tatălui, am început să scriu şi eu, şi să combat cu argumente ideile prezentate în revistă. Nu ştiu dacă sentimentul era unul plăcut, dar era revelator. Căci atunci când creezi, când o Idee işi ocupă locul pe foaie, este minunat, dar paradoxal, simţi că pierzi ceva din tine. E ca în sport: e important că ai depăşit un record, dar în acele momente eşti obosit, transpirat, secătuit. Ţi-e sete, bei apă, dar nu-ţi poţi astâmpăra setea.
    Cu timpul, citind mai multe despre personalităţile ce scriu în „Dilema”, mi-am dat seama că ei sunt cu adevărat nişte maeştri ai cuvântului, ei sunt cei care analizează obiectiv, la rece, tema propusă şi realităţile româneşti. Eu, ca simplu cititor, pot împărţăşi sau nu aceeaşi opinie, dar cel puţin sunt obligat să iau act de ea.
    Iar în momentul când „Dilema” mi-a publicat o scrisoare, am fost în culmea fericirii; era un fel de confirmare a loialităţii mele, îmi era recunoscut meritul de Cititor. Eu şi numai Eu eram recompensat pentru că mă interesa şi că, la doar 16 – 17 ani citeam cu interes aşa o revistă.
    Sunt convins că societatea românească, asemenea mie, are nevoie de această publicaţie, are nevoie de tot ceea ce însemnă aceasta, are nevoie să ştie, să fie criticată, să râdă uneori. Societăţii româneşti îi lipseşte autocritica constructivă. Adică România nu are nevoie de „băşcălie”, ci de idei, argumente, contraargumente, informaţii, pentru a se înscrie în normalitate. Căci, în contextul geopolitic actual este cât se poate de bine să fii „normal”. Înseamnă să fii membru într-un club select, fie pe plan politic, pe plan cultural sau de orice altă natură. Iar cei ce scriu săptămânal în „Dilema” sunt persoane care se înscriu în sfera aceasta a normalului, sunt persoane apreciate peste hotare de către elitele culturale occidentale, cele care impun valorile şi trendurile în cultură şi nu numai.
    „Dilema” nu îţi oferă doar realitatea rece, aşa cum este ea, ci îţi oferă şi o porţie bună de râs. Însă un râs care uneori e doar un zâmbet ironic, iar alteori e un râs profund. Râsul dilematic nu e râsul acela grotesc, fără substanţă ce îl auzim la fiecare colţ de stradă. Râsul dilematic este, în fond, o dilemă, un mare semn de întrebare asupra legitimităţii existenţei în Univers. Râsul dilematic e râsul care nu te supără, nu e nici prea gros, nici prea gălăgios. E simplu, râsul României profunde, al României elegante, reprezentat de elite.